Cand focul e in suflet, nu in flacari

Sunt pompier de meserie. Oamenii cred ca cel mai greu pentru mine sunt incendiile, accidentele, urgentele care ma scot din casa la orice ora. Dar adevarul e ca cele mai grele interventii nu le am la serviciu… ci acasa.

Sunt tatal a trei copii dulcinei diagnosticati cu diabet zaharat tip 1. Spun uneori in gluma ca, dupa tura, merg acasa la a doua mea echipa de interventie. Doar ca aici nu am colegi, nu am sirena si nici pauze. Aici sunt doar eu, sotia si trei perechi de ochi care au nevoie de noi 24 din 24.

Noptiile mele nedormite nu se termina cand scot uniforma. La serviciu sunt obisnuit sa stau treaz pentru a salva vieti. Acasa, stau treaz ca sa le pastrez glicemia in viata.

Telefonul suna in toiul noptii pentru alarmele unuia, la 3 minute dupa ce il inchid, suna si senzorul celuilalt copil: glicemie prea mare. Sau prea mica. Si fug dintr-o camera in alta ca si cum as alerga dintr-o interventie in alta. Verific senzorii, cantaresc mancarea, calculez carbohidratii, pregatesc insulina. Sunt matematician, doctor, psiholog si, cel mai important, tata.

Lumea ma intreaba uneori:

– „Cum rezisti?” Adevarul este ca nu am de ales. Un tata nu fuge de responsabilitate. Da, sunt obosit. Da, uneori ma simt neputincios. Imi vine sa strig ca as prefera sa intru in zece incendii decat sa mai vad o hipoglicemie la copilul meu.

Dar in fiecare dimineata, cand ii vad razand, stiu ca merita. Cand ii vad ca merg la scoala, la sport, la joaca, exact ca ceilalti copii – doar ca ei o fac cu insulina in pompa si curaj in suflet – atunci imi dau seama ca nu am trei copii bolnavi… ci trei eroi.
Noi, parintii lor, suntem doar echipa de suport.

Si daca exista parinti care trec prin acelasi haos, le spun atat: nu sunteti singuri. Da, e greu. Da, oboseala te doboara. Dar dragostea de parinte ridica mai puternic decat orice.

A fi pompier m-a invatat sa salvez vieti.

A fi tata de copii cu diabet m-a invatat sa iubesc lupta.