Diabetul nu e doar al meu – este povestea familiei mele

Diabetul nu e doar al meu – este povestea familiei mele

Eu trăiesc cu diabet de tip 1. Am învățat de mult că această afecțiune cere disciplină, atenție zilnică și multă responsabilitate. Mama mea are diabet de tip 2 și, de multe ori, încerc să îi explic că, deși purtăm același cuvânt greu – „diabet” – viețile noastre arată foarte diferit.

Ceea ce mă doare este că ea nu realizează cât de serios poate fi diagnosticul ei. Știu bine că diabetul tip 2 poate să pară „liniștit” la început, dar în tăcere poate să facă mult rău. Iar mama are și alte probleme de sănătate, ceea ce aprofundează temerile mele.

Frica mea nu vine doar din cărți sau din ce îmi spun medicii, ci și din experiența personală. Tata nu mai este lângă noi… și de atunci, gândul că aș putea să o pierd și pe mama este apăsător. Uneori simt că această grijă mă copleșește, mai ales pentru că ea locuiește departe și nu pot să fiu mereu acolo pentru ea. Asta face totul mult mai dificil.

Totuși, am o alinare: sora mea este aproape de ea și merge des la mama. Împreună încercăm să o ținem pe linia de plutire, să îi fim aproape, să îi amintim că fiecare alegere mică înseamnă încă o zi câștigată pentru viitor.

Uneori simt că rolurile s-au inversat și eu sunt cea care are grijă de mama, ca de un copil încăpățânat, pe care îl conving cu blândețe să își ia tratamentul, să aibă grijă la ce mănâncă, să se odihnească. Și o fac din iubire și din teama de a nu rămâne fără ea.

Povestea mea nu e doar despre mine și mama mea. Este povestea multora care au pe cineva drag cu diabet și alte probleme de sănătate și care trăiesc zilnic cu această frică ascunsă.

De aceea cred în proiectul „Împreună putem”. Pentru că nu e doar un slogan – este realitatea: numai împreună putem să prevenim complicațiile, să depășim fricile și să ne bucurăm unii de alții mai mult timp.

Și îi spun mamei mereu: „Ai grijă de tine, pentru că eu am nevoie de tine. Împreună putem!”