Mă cicălești prea mult

Eu sunt Gheorghe, am 72 de ani și sunt căsătorit de peste 45 de ani cu Elena. Avem doi copii mari, plecați la casele lor, și locuim doar noi doi. De câțiva ani, Elena are diabet de tip 2. Când i-a spus medicul, a părut că nu o deranjează prea tare. „O să iau pastilele astea și gata”, mi-a zis atunci.

Dar anii au trecut, și boala nu mai e așa simplă. Acum trebuie să fie atentă la ce mănâncă, la mișcare, la glicemie, la tensiune. Ea nu prea vrea să audă de schimbări. Îi place să facă sarmale, prăjituri, mâncăruri „ca pe vremuri”. Când îi spun că ar fi bine să pună mai puțină sare sau zahăr, se supără: „Nu mai pot să mănânc nimic, asta vrei să zici?”.

Dimineața îi aduc pastilele pe masă, ca să fiu sigur că le ia. Dacă plec la piață și nu sunt lângă ea, nu am liniște până nu mă întorc. Îmi e teamă că uită sau că zice că le-a luat doar ca să nu mă supere. Când îi verific cutiuța de pastile și văd că a rămas o doză, mă ia cu inima.

Uneori, seara, îmi spune că se simte amețită. Îi aduc repede glucometrul și verificăm glicemia. Îmi e frică să nu pățească ceva noaptea, așa că de multe ori mă trezesc și mă uit să văd dacă respiră liniștit.

Nu e ușor. Mă simt prins între a o proteja și a nu o face să creadă că o tratez ca pe un copil. Uneori îmi spune: „Mă cicălești prea mult”, și mă doare, pentru că tot ce vreau e să fie bine.

Ne mai certăm, dar încerc să o iau cu vorba bună. Am găsit câteva rețete care îi plac și care nu îi ridică glicemia, și facem mișcare împreună: ne plimbăm seara prin parc. Nu e mereu veselă, dar am văzut că atunci când ne mișcăm, doarme mai bine.

Nu știu dacă fac tot ce trebuie, dar știu că nu pot să stau deoparte. Eu și Elena am trecut prin multe împreună, și asta e încă o încercare. Atâta timp cât pot, o să am grijă de ea și o să încerc să o conving să aibă grijă de ea însăși.