Nu o sa mint, sunt si momente grele

Numele meu este Andreia, sunt mama de 2 ori si imi place sa spun ca asta e super-puterea mea.

Sunt momente in viata cand simti ca pamantul iti fuge de sub picioare. Cand primesti un diagnostic care schimba tot ceea ce stiai despre „normal”. Asa a fost pentru mine in ziua in care am aflat ca fetita noastra, care avea doar 6 ani, are diabet tip 1, insulino-dependent. A fost „cadoul” primit de mine chiar de ziua de nastere, am sarbatorit in spital, alaturi de ea, incercand sa invat si sa accept o noua normalitate.

Intr-o clipa, viata noastra s-a impartit in „inainte” si „dupa”.

Din acel moment, eu nu am mai fost doar mama si sotie. Am devenit sprijin, organizator, observator atent, incurajator si, uneori, scut impotriva oboselii si temerilor. Rutina noastra s-a schimbat, dar si modul in care privesc puterea, familia si dragostea.

Povestea noastra incepe mai devreme...

Se spune ca nimic nu e intamplator si cred cu adevarat asta. Sotul meu a fost diagnosticat pe la 18 ani cu diabet tip 2. La inceput, nu a luat foarte in serios boala, mergea regulat la medic pentru tratament si parea ca totul este sub control.

Asta pana cand a slabit foarte mult si medicul a decis sa ii schimbe tratamentul medicamentos cu insulina. Din exterior, parea ca totul e bine, dar realitatea era alta.

Eu nu stiam nimic despre diabet si am lasat totul in seama lui. Doar ca nici el nu stia mai mult decat sa isi faca insulina la masa si sa manance pana se satura. Refuza sa tina un regim sau sa monitorizeze glicemiile. Si a mers asa o vreme...

Cand diagnosticul a venit si pentru fetita noastra, am inteles cu adevarat ce inseamna aceasta boala.

Pentru multi, o zi obisnuita incepe cu o cafea si un mic dejun rapid. Pentru noi, incepe cu un calcul, cate glucide are masa? Ce trebuie ajustat azi? Are fiecare ceva la el in caz ca glicemia va scadea prea tare?

Nu o sa mint, sunt si momente grele. Sunt seri in care adorm cu gandul la glicemii, cu frici care nu-mi dau pace. Mai ales la inceput, am trait momente cand glicemia scadea atat de tare si necontrolat incat imi era teama ca o voi gasi pe fetita noastra lesinata prin casa.

Sunt dimineti cand as vrea sa uit de tot, dar nu pot. Si totusi, am descoperit o forta in familia noastra pe care nu stiam ca o avem.

E greu sa-ti vezi copilul trecand prin intepaturi, iritatii de la adezivul senzorului sau de la cateterul pompei, restrictii si reguli care nu fac parte din copilaria „normala”. Ma doare uneori sa stiu ca ea trebuie sa fie atat de atenta, cand eu as vrea doar sa o las sa fie copil. Dar tocmai aici vad curajul si maturitatea ei incredibila. Ea ma invata, zi de zi, ce inseamna sa fii puternic si responsabil.

Cand este la scoala, stau cu ochii in permanenta pe glicemia ei. Am mare noroc ca doamna invatatoare ne sprijina in orice situatie, fiind mereu alaturi de noi si un mijloc de comunicare constant.

La fel, sotul meu, partenerul de drum, omul care imi ofera sprijin, trece si el prin lupta zilnica cu diabetul. Il vad cum isi pastreaza echilibrul si imi dau seama cata vointa ii trebuie sa ramana prezent, activ si cat de mult conteaza ca acum il inteleg si eu cu adevarat, poate asta a fost lectia noastra pentru ca si el si eu sa fim mai responsabili.

Diabetul ne-a adus provocari, dar ne-a oferit si lectii. Am invatat sa pretuim fiecare zi, am invatat ca mancarea nu este doar hrana, ci parte din echilibru si sanatate. Am invatat sa comunicam mai mult, sa fim atenti unii la ceilalti, sa fim o echipa adevarata.

Si, mai presus de toate, am invatat ca iubirea poate face fata oricarei greutati.

Daca citesti aceste randuri si si tu ai in familie pe cineva cu diabet, vreau sa-ti spun ceva: nu esti singur. Stiu cat de greu poate fi sa porti grija zilnica, sa iti faci calcule in minte, sa te intrebi daca faci totul bine. Stiu si cat de apasatoare pot fi momentele de oboseala sau teama. Si te rog, atunci cand simti ca nu mai poti, vorbeste cu cineva care te intelege! Iti promit ca va fi eliberator.

Am invatat ca, impreuna, putem mai mult decat credem. Comunitatea, sprijinul, impartasirea povestilor, toate acestea ne fac sa simtim ca nu ducem lupta singuri si ca sunt multi oameni care ne inteleg cu adevarat.

Viata cu diabet nu e usoara, dar este plina de lectii de curaj, iubire si rabdare. Eu am ales sa transform aceasta provocare intr-o oportunitate de a fi mai aproape de cei dragi, de a construi o familie unita si de a arata lumii ca se poate trai frumos, chiar si cu restrictii.

Da, avem temeri, avem zile si nopti grele, dar avem si zambete, speranta, si mai ales avem certitudinea ca impreuna putem.