Sunt sora unui dulcinel
Ce inseamna asta? Inseamna ca stiu sa iau o glicemie
Ma numesc Ilinca si sunt sora unui dulcinel. Ce inseamna asta? Inseamna ca stiu sa iau o glicemie, ca insulina se tine la rece, ca am pliculete de zahar in fiecare geanta, adresez probabil enervant de multe ori intrebarea ,,ce glicemie ai?” , nu ma mai deranjeaza sa ma trezesc noaptea daca aud pompa urland si devin irascibila la glume de genul ,,daca mai mananci atata dulce o sa dai in diabet”.
Cum s-a intamplat asta? M-am trezit intr-o zi cu fratele meu in spital neintelegand ce se intampla, am primit doar un telefon de la mama, a carui voce tremurand mi-a spus ca diagnosticul este diabet tip 1. ,,Diabet? Ce e aia?” Auzisem vag termenul in trecut, era nesemnificativ pentru mine insa totul s-a schimbat in acea zi.
,,Pai si pana cand mai trebuie sa ia insulina? Chiar nu se vindeca? Chiar trebuie sa se intepe de atatea ori pe zi? Si in degete? Si in burtica? Si maini, picioare? Dar chiar nu se poate face nimic?…” raspunsul acestor intrebari le-am inteles greu si le-am digerat si mai greu alaturi de siroaie de lacrimi. De mica am fost o persoana caruia i se facea rau la modul cel mai serios doar de la mirosul de cabinet medical si dintr-o data aveam in casa: ace, pen-uri, insulina, glucometru, glucagon si mult zahar.
Acum? Uneori imi este la fel de greu sa accept ca o persoana atat de apropiata inimii traieste zi de zi prin prisma unui algoritm al glicemiei, iar de multe ori neputinta doare. Cu toate acestea, diabetul face parte din viata familiei prin dulcinelul nostru care ne face mandrii zi de zi si ne inspira prin puterea si curajul sau de a-si trai viata si pasiunile la maxim, diabetul devenind un accesoriu.
Grija? Nu cred ca va disparea. Teama? Nici atat. Durerea? Se mai alina ea. In ciuda acestora, cumva, aceasta calatorie ne-a unit intr-un mod incomparabil si a creat o incredere de nedescris si anume: daca unul cedeaza, va sti cu siguranta ca celalalt este acolo sa il ridice.